„Acum poți lua 55.000 de lei credit cu un singur drum la bancă”

Luna trecută am primit un telefon de la banca la care am cardul de salariu. „Bună ziua, v-am sunat să vă dau o veste bună”, mi-a spus vocea feminină plăcută de la celălalt capăt al firului. „Ce noroc pe mine!”, îmi zic în gând, ceea ce trecut prin filtrul politeții se traduce, cu voce tare în „spuneți, vă rog”. Aflu, din eufemism în eufemism, că sunt un client valoros, care are venituri eligibile și care face de pe contul său tranzacții care umplu banca de respect. Deja mă așez mai confortabil în scaunul meu cu spătarul puțin șubred, ca într-un fotoliu impunător de CEO: așadar nu mai sunt un angajat oarecare, sunt un client valoros, care nu ia la sfârșit de lună un salariu, ci dispune de resurse financiare și care nu își plătește de pe card lumina, telefonul și cumpărăturile de la supermarket, ci face tranzacții. Femeia asta a intrat de un minut în viața mea și iată că mă simt deja mult mai bine și sunt șanse ca în următoarele 30 de secunde să ajung la exaltare. Pentru că am un statut atât de privilegiat pot primi, fără pic de birocrație, 55.000 de lei credit cu un singur drum la bancă. Parcă-i și simt în cont, nu alta, și, chiar dacă nu o să profit acum de această ofertă preferențială, mă simt brusc cuprinsă de liniște. „Uite, domn”e, la o adică nu mi-ar fi deloc greu să obțin banii ăștia. E doar un singur drum la bancă, doar o stație de autobuz mă desparte de mașina vieții mele”.

Îi explic totuși că suma mi se pare nerealistă, că am deja un credit imobiliar, adică un produs bancar care, în realitatea vieții mele, se traduce în: „plătesc 30 de ani pentru un apartament construit pe vremea lui Ceaușescu la periferia Bucureștilor”. Și îi mai spun că, potrivit propriilor condiții de creditare, banca nu are în acest moment cum să îmi dea acești bani. Închei conversația cu o glumă cordială: o rog să fie atentă data viitoare când mă sună, ca să nu se trezească cu mine la ghișeu, spunându-i că am venit să-mi iau banii. Râde.

Primesc, ieri, un sms în care sunt informată că mai am o lună să beneficiez de creditul de 55.000 de lei cu un sigur drum la bancă și o rată de „doar” 1208,21 de lei pe lună. Însă, înainte să mă înființez la sucursală cu o adeverință de salariu în mână și cu o pungă pentru bani în cealaltă, îmi aduc aminte de o altă întâmplare.

Cu un an și ceva în urmă, în timpul freneziei creditului în trei acte, soțul meu era sunat săptămânal de către funcționarii de la banca unde avea el cardul de salariu. Afla și el ce client minunat e, cât de ușor poate obține un împrumut și cât de păcat ar fi să nu profite de o ocazie rară. După vreo două luni de telefoane, ne-am gândit că poate ne-ar prinde bine banii și, într-o bună dimineață, s-a prezentat la bancă. Am aflat, cu această ocazie, că, pe lângă cele trei acte ale lui, mai era nevoie de trei acte ale mele. Apoi a mai trebuit să aducem alte și alte acte: extrasele mele de cont pe trei luni, neapărat cu ștampilă, actul de proprietate pe casă, contractul de credit imobiliar, decizie de impunere de la administrația financiară, declarații de venit ș.a.m.d. Creditul în trei acte se transformase brusc într-un nou produs, special dedicat nouă: creditul în cinșpe acte.

Pe când semnăm zecile de pagini ale cererii în triplu exemplar, funcționara primește un telefon de la un client și deducem din conversație că omului i s-a respins cererea de credit pentru că primise o primă de Crăciun. E ceva suspect la mijloc, și-au zis cei din Centrală care au văzut că avut într-o lună venituri duble față de cele trecute în contractul de muncă. Ne întoarcem însă la cererea noastră, la care semnăm de zor. „Dar nu vreți și un card de credit? E păcat să nu vă faceți”, ne spune mămoasă funcționara și începe iar să întocmească o cerere kilometrică, căreia îi dă din nou print în trei exemplare. Plecăm extenuați acasă, iar după câteva zile primim un telefon. Ne-a fost respinsă și nouă cererea, dar funcționara cea mămoasă ne spune că nu-i nimic. Putem depune, săptămâna următoare, o alta. Am început să râdem amândoi, ca la montajul unei comedii bune în care am jucat rolurile principale.

Mă bucur astăzi că nu am primit atunci acel credit și că viața mea este acum mai ușoară cu o rată în minus. La fel cum mă bucur că m-am dus atunci la bancă și am avut o confirmare în plus a unui adevăr extrem de simplu: banii nu pică din cer, așa cum încearcă să te convingă zecile de campanii publicitare.

Văd că acum rulează pe tv o nouă reclamă despre cât de ușor e să iei un „cre-dit de ne-voi per-so-na-le”. Nu e deloc ușor, condițiile s-au înăsprit și vremea creditelor „doar cu buletinul” este, din fericire, ce-i drept, demult apusă. Băncile vor să dea acum bani doar celor care le furnizează garanții de o mie la sută, în condițiile în care garanțiile pe care le oferă ele însele sunt minime. Însă, chiar dacă dau credite extrem de greu, continuă să mențină, prin marketing agresiv, mitul că poți obține, la o adică, sume mari extrem de ușor. Mitul că banii sunt ieftini, pe care pare să fi ajuns să-l creadă și angajații instituțiilor respective.

Această practică distruge noțiunea de valoare a banului, dă peste cap radarul care ține în echilibru viața financiară a fiecăruia dintre noi și ne face să ne întindem mai mult de cât ne ține plapuma, cu consecințe adesea dezastruoase. Chiar dacă nu te grăbești să aplici, în momentul în care vezi spotul tv, pentru un împrumut, rămâi de multe ori cu falsa idee că odată, când vei avea nevoie, vei fi acoperit din punct de vedere financiar. Și tot marketingul îți induce ideea că atunci când, într-un final, obții împrumutul, procesul de rambursare este un mic detaliu. Doar reclama unei firme care se ocupă de recuperarea de datorii îți arată cât de omenoși sunt cei care au de primit bani de la tine.